De ce am decis sa nu-mi mai bat capul cu explicatii

Am renuntat la batalia cu societatea

Am o matusa care de fiecare cand ma suna sa-mi ureze “La multi ani!” imi si subliniaza (reproseaza) ca nu-mi traiesc viata asa cum trebuie. Daca pana acum imi reprosa ca nu ma marit, acum ca si-a luat de-o grija cu asta, imi reaminteste ca nu am niciun rost daca nu fac un copil. Nu numai ca ma trage la raspundere, dar ma face, de fiecare data cand ne intersectam, sa ma indoiesc de mine.

Anul asta m-a sunat de ziua mea si mi-a spus ca anul viitor cand ma suna sa fim trei! Nu daca vrem, nu daca suntem pregatiti, cand ma suna anul viitor eu trebe sa ii transmit ca ne-am inmultit. Daca pana anul acesta ma luptam cu ea in tot felul de argumente despre cum viata mea si alegerile mele nu trebuie sa fie preocuparea nimanui, daca incercam sa-i explic ca sensul nu ti-l da un copil (nu tuturor), ca maritatul nu-mi rezolva niste probleme, ca viata nu e asa cum o vede ea, anul asta am respirat adanc si am zis vom vedea.

*sunt un om foarte incapatanat si justitiar. ca sa zic vom vedea si sa nu incep o lunga dezbatere inseamna foarte mult. s-a rupt ceva in mine, dar am realizat ca nu mai pot. pur si simplu.

Odata cu acel vom vedea (care inseamna de fapt ca nu vom vedea nimic) am luat si o decizie pe care matusa mea n-o va sti niciodata. Decizia de a nu-i mai raspunde la telefon si de a nu o mai suna sa-i urez lucruri. Decizia de a evita orice contact, buna ziua, la revedere si cam atat. Pur si simplu am ales sa ma protejez de criticile si de reprosurile unui om care nu-mi cunoaste nici macar 1% din viata si care trebuie sa-si dea cu parerea despre ce decizii mi se potrivesc mie.

Nu numai ca nu-i voi raspunde ei, dar refuz sa mai dau explicatii celor care ma trag de maneca sa trantesc un plod. V-ati mira sa aflati cati oameni sunt preocupati de ceasul meu biologic. Primesc frecvent intrebarea daca am de gand sa fac un copil sau ce mai astept sa fac acest pas edificator in viata unei femei? Foarte rar spre deloc am primit intrebari de genul, te reprezinta casnicia, esti implinita? Ai mai scris vreun scenariu? Cum te simti in interiorul tau? Ce parere am despre faptul ca 1 din 4 copii sub 5 ani mor din cauza poluarii? Nope. Nimic.

Mi-e sila sa tot explic de ce nu s-a nascut in mine sentimentul matern. Mi-e sila sa ma simt nepotrivita intr-o societate plina de mame care si-au gasit menirea in viata dupa ce au nascut primul copil. Mi-e sila sa fiu pusa la zid si sa mi se reaminteasca frecvent ca ma irosesc si-mi irosesc ouale asteptand, ca un copil e ceva mistic. Mi-e sila sa ma considere oamenii un monstru doar pentru ca nu ma tenteaza sa fac un copil.

Zici ca e coalitia mamelor care vor sa te atraga to the dark side ca au candies lipite de covor scuipate de copii. Toate pentru una si una pentru plozi!

A avea un copil nu trezeste nimic in mine, desi imi plac copiii. Dar ma cutremur la gandul ca voi avea o viata in pantec noua luni. Si nu,  nu la nivelul la care nu mai fumez, beau, petrec, ci la nivelul la care, ma ingrozeste gandul ca va misca ceva in mine. Oricat mi-ati spune voi ca e ceva dumnezeiesc, mie mi se zburleste paru’ de groaza. Puteti sa-mi spuneti ce vreti ca nasterea se uita, ca travaliul de 24 de ore nu e traumatizant, ca atingerea copilului are efect tamaduitor. Eu stiu ca doare. Si cand nasti, si dupa, si cand se reaseaza organele (wtf) si cand suge la san si cand sufera din dragoste si cand pleaca de acasa si… tot. Doare si o sa doara toata viata. Fizic, emotional. Cum o fi.

Si de ce ma judeca homo sapiensii ca nu vreau sa traiesc asta? 

Faptul ca simt presiunea asta sociala sa fac un copil nu ma ajuta absolut deloc. Mi se pare ca ma impinge sa iau o decizie ca sa nu ma simt exclusa dintr-un club select.

Mi se pare ca suntem nebuni sa ne linistim ca cineva a facut un copil si si-a gasit nu stiu ce mare sens, daca persoana aia e total nepotrivita sa-si asume responsabilitatea pentru o noua viata. Mi se pare ca ne preocupa prea mult alegerile altora in loc sa ne preocupam de pampersii propriului nostru copil. Si mi se pare ca ne credem prea smecheri si demni de trantim toti asa copii, fara sa stam sa ne gandim daca suntem in stare, ce le oferim (pe langa iPad, masinute, hainute si excursii la Mamaia) la nivel emotional, cum facem sa ii crestem cat mai sanatos interior.

Treziti-va oameni buni! Sunt oameni pe pamant care nu se descurca in rol de parinti si care prefera sa accepte acest defect inainte sa mai aduca pe lume un traumatizat.

Vi se pare normal sa facem copii pentru ca toate prietenele noastre fac si vom ramane singure? 

Da, stiu. Orice ar face parintii nu vor fi niciodata suficient de buni. Da, stiu. Ca un copil sa se rupa trebuie sa simta deopotriva iubire si ura fata de parinte. Da, stiu, din momentul in care te decizi, ramai captiv in rolul de parinte toata viata. Oricum as pune asta in cuvinte poleite, pentru mine nu au sens. Nu tresare niciun organ emotional ascuns. Ma intreb doar de ce rational as alege sa fac asta?

Asa cum parintii imi spun mie ca nu am de unde sa stiu cum arata viata pana nu fac un copil, la fel pot sa le spun si eu ca nu stiu cum arata viata sa nu ai copii. Nu inseamna ca unii sunt mai fericiti decat altii, inseamna ca unii au facut niste alegeri pentru ei. Oricare ar fi alea.

Si de asta oameni buni am decis ca nu mai dau curs discutiilor pe tema asta.
Daca Andrei si cu mine decidem sa ne dam genele mai departe, o sa anuntam la momentul potrivit.
Dar pana atunci, sa ne vedem fiecare de pizda ma-sii, ca pamantul se duce de rapa si noi ne preocupam de ovulele vecinei de la trei.

PS: plus ca dupa ce te chinui sa-l faci, oricum te critica ceilalti parinti ca esti incompetent.

Cu bine,